există oameni care nu au avut unde să înflorească

Dragă Reader,

Există oameni care înfloresc precum cresc macii într-un câmp bun.

Au avut lumină, au avut spațiu, au avut oameni care au crezut în ei și care i-au învățat, cu răbdare, că lumea poate fi explorată fără să te pierzi în ea. Au fost încurajați să încerce, să greșească, să se exprime și să fie ei înșiși fără teama constantă că vor fi respinși, criticați sau umiliți pentru asta.

Și poate că tocmai de aceea, mulți dintre acești oameni au o liniște aparte. Nu simt nevoia să demonstreze permanent ceva, nu trăiesc într-o competiție continuă și nu își sacrifică sănătatea sau identitatea pentru a fi acceptați. Aleg profesii care li se potrivesc, își construiesc relații mai stabile și par să aibă o direcție interioară care îi ține ancorați chiar și atunci când viața devine dificilă.

Nu înseamnă că sunt perfecți sau că nu suferă. Dar există în ei un sentiment de siguranță care le permite să se întoarcă la ei înșiși fără să se prăbușească.

Sunt oamenii care dau și altora din ceea ce au primit. Uneori prin voluntariat, alteori prin relații apropiate, prin felul în care ascultă, prin felul în care își cresc copiii sau prin simplul fapt că rămân oameni buni și integri chiar și atunci când viața le merge mult prea bine. Sunt genul acela de oameni care te ajută fără să simtă nevoia să transforme asta într-o demonstrație despre cât de „speciali” sunt. Iar dacă încep să aibă succes sau bani, rareori simt nevoia să își construiască superioritatea din asta.

Și nu întâmplător am ales metafora macului; el își răspândește semințele cu ușurință, aproape firesc, ca și cum ar continua mai departe ceea ce a primit deja de la natură. Și așa se naște și mai multă splendoare. Îmi amintește și de ideea zeciuielii din Biblie, nu doar ca act material, ci ca mod de a întoarce mai departe din binele primit. Oamenii care au crescut într-un mediu suficient de sănătos tind să ofere și altora din liniștea, siguranța și umanitatea lor, fără să calculeze obsesiv cât se sacrifică făcând asta. Iar dacă fiecare om ar da de 10 ori mai mult decât a primit probabil și lumea noastră ar fi la fel de vibrantă și frumoasă precum un câmp de maci.

Dar există oamenii care au crescut altfel.

Oameni care s-au simțit singuri încă de mici, neînțeleși, neglijați sau respinși exact în momentele în care aveau cea mai mare nevoie de sprijin. Oameni care au învățat foarte devreme că trebuie să fie puternici, utili, performanți sau „cuminți” ca să primească iubire și validare. Mulți dintre ei au devenit adulți extrem de competenți. Muncesc mult, au responsabilitate, rezistă enorm și deseori sunt cei pe care ceilalți se bazează cel mai mult.

Dar problema este că, în interior, mulți dintre ei nu se simt niciodată cu adevărat în siguranță.

Trăiesc cu senzația că trebuie să demonstreze constant ceva, că trebuie să tragă mai mult, să suporte mai mult, să ofere mai mult. Ajung frecvent în relații în care sunt subevaluați sau exploatați, aleg parteneri indisponibili emoțional sau oameni care au propriile dependențe și dificultăți. La muncă sunt adesea cei de pe urma cărora se profită cel mai mult, pentru că le este greu să pună limite fără vinovăție.

Și de multe ori corpul începe să vorbească înainte ca ei să își dea voie să o facă.

Burnout, anxietate, depresie, atacuri de panică, insomnii, probleme digestive, oboseală cronică, tensiune permanentă în corp. Uneori organismul îi obligă efectiv să se oprească, pentru că au mers ani întregi fără să știe cu adevărat cum arată grija față de sine.

Ceea ce este trist este că mulți dintre acești oameni se judecă foarte aspru pentru asta. Cred că sunt „prea sensibili”, „prea dificili” sau „defecți”, fără să realizeze că sistemul lor nervos a fost construit într-un mediu în care trebuia să supraviețuiască, nu să se simtă în siguranță.

Și de aceea în psihoterapie ne întoarcem uneori la copilăria timpurie.

Nu pentru a găsi vinovați. Nu pentru a retrăi durerea inutil și nici pentru vreun „hocus-pocus” psihologic. Ci pentru că astăzi știm foarte clar, din zeci de ani de cercetare, că experiențele adverse din copilărie influențează profund felul în care funcționează creierul, sistemul nervos, relațiile și chiar corpul nostru.

Experiențele repetate de respingere, critică, umilire, neglijare emoțională sau lipsă de siguranță cresc riscul pentru anxietate, depresie, burnout, dependențe, tulburări de atașament, probleme relaționale, simptome somatice, tulburări de stres post traumatic și multe alte dificultăți psihice și fizice care apar mai târziu în viață.

Așa că într-o perioadă în care internetul este plin de soluții rapide, vindecători miraculoși, clarvăzători și oameni care promit transformări spectaculoase peste noapte, cred că este important să spun ceva foarte clar: trauma nu se tratează prin magie. Trauma și efectele ei asupra psihicului tău nu dispar la osteopatie, numerologie sau mai știu eu ce nici constelații familiare, unde te vulnerabilizezi în fața unui grup mare de străini.

Se tratează prin relații sigure, prin intervenții validate științific, prin consecvență, prin timp și printr-un proces profund de reconectare cu tine însuți.

Iar psihoterapia nu înseamnă doar „să ai cu cine să vorbești”.

Poate însemna învățarea unei relaționări sănătoase, înțelegerea propriilor mecanisme emoționale, dezvoltarea unor limite sănătoase, reglarea sistemului nervos și construirea unor moduri noi de a trăi și de a te raporta la ceilalți.

În terapii precum EMDR, de exemplu, (terapia pe care eu o iubesc și cu care încep deja să lucrez ședință de ședință), lucrăm cu experiențe care au rămas blocate în sistemul nervos ca și cum pericolul ar exista încă în prezent. EMDR nu șterge amintirile și nu te face să uiți ce ai trăit, dar ajută creierul să reproceseze experiențele traumatice astfel încât ele să nu mai provoace aceeași intensitate emoțională, aceeași panică, rușine sau hipervigilență.

De ce îmi place atât de mult EMDRul? de exemplu, nu este nevoie să povestești ore întregi în detaliu fiecare experiență dureroasă și nici ca terapeutul să interpreteze excesiv sau să psihoanalizeze fiecare reacție a ta. Terapia lucrează direct cu felul în care experiențele traumatice au rămas stocate în creier și în sistemul nervos, ajutând creierul să le reproceseze într-un mod mai adaptativ.

Studiile de neuroimagistică au arătat că în timpul procesării EMDR apare o activare crescută a cortexului prefrontal, zona implicată în reglare emoțională, perspectivă, luarea deciziilor și integrarea experiențelor, în timp ce răspunsurile de alarmă ale creierului se reduc. Practic, terapia ajută la crearea unor conexiuni neuronale noi și mai sănătoase, astfel încât trecutul să nu mai fie trăit de corp și minte ca un pericol prezent. Tocmai de aceea, EMDR este considerată astăzi una dintre cele mai studiate și eficiente terapii pentru traumă.

Pentru mulți oameni, terapia nu înseamnă să devină altcineva.

Înseamnă, poate pentru prima dată în viață, să creeze condițiile în care și ei ar fi putut crește ca un câmp de maci, nu ca o floare care a trebuit să supraviețuiască printre betoane.

Și vă las aici poza pe care am făcut-o în plimbarea mea de seară și de la care a plecat tot acest email:

Pentru că adevărul este acesta: nu există floare urâtă. Există doar flori care au crescut în condiții prea grele pentru cât au avut de dus.

Iar dacă te-ai regăsit în rândurile acestea și simți că ai obosit să duci singur(ă) tot ce ai dus până acum, te aștept cu drag la cabinet. Te poți programa pentru o primă discuție, iar de acolo vedem împreună care sunt pașii potriviți pentru tine.

Și poate că nu toți oamenii care citesc asta sunt pregătiți pentru terapie. Sau poate nu acum.

Dar sunt câteva lucruri simple care ajută mai mult decât credem, mai ales pentru oamenii care au trăit mult timp în modul „supraviețuire”.

Să dormi suficient. Să mănânci regulat. Să ieși la lumină naturală. Să ai grijă de corpul tău chiar și în zilele în care simți că nu meriți asta. Să înveți să te oprești înainte să ajungi la epuizare completă. Să observi oamenii lângă care corpul tău se relaxează și pe cei lângă care se încordează constant.

Ajută să ai măcar câțiva oameni cu care poți fi autentic, fără să simți că trebuie să impresionezi sau să te aperi permanent. Ajută să înveți să spui „nu” fără să te simți vinovat. Ajută să nu îți construiești toată valoarea personală doar din performanță, utilitate sau cât de mult poți duce.

Și mai ajută ceva ce oamenii subestimează enorm: curiozitatea față de tine însuți.

Nu judecata.
Nu critica permanentă.
Ci curiozitatea.

„De ce reacționez așa?”
„Ce încearcă corpul meu să îmi spună?”
„Când am învățat că trebuie să fiu mereu puternic?”
„Cum ar arăta viața mea dacă nu aș mai trăi permanent în alertă?”

Vindecarea nu vine dintr-o transformare spectaculoasă, ci din câteva momente mici în care începi, pentru prima dată, să nu te mai tratezi ca pe un dușman.

Sper că acest email cu gândurile mele bune ajută,

Cu drag,

Denisa

​​​