De ce sfârșitul verii e un moment bun să nu te grăbești

Dragă Reader,

Nu am înțeles niciodată foarte bine de ce am ales ianuarie ca lună a marilor începuturi. Poate pentru că începe un an calendaristic și avem nevoie de astfel de borne ca să organizăm timpul, dar mie mi s-a părut întotdeauna un moment destul de nepotrivit pentru toate promisiunile pe care ni le facem atunci.

E frig, zilele sunt scurte, venim după o perioadă aglomerată, iar corpul pare să ceară mai degrabă odihnă decât reinventare. Și totuși, tocmai atunci ne apucăm să facem liste cu tot ce vrem să schimbăm la noi.

Dacă ne-am uita puțin mai mult la natură, probabil că începutul ar fi primăvara. Nu cred că este întâmplător că în atât de multe culturi primăvara a fost asociată cu renașterea, fertilitatea și începutul unui nou ciclu. Este perioada în care chiar simți că ceva pornește din nou.

În schimb, sfârșitul verii mi se pare că are o altă funcție. August și începutul lui septembrie au pentru mine ceva dintr-un spațiu dintre lucruri. Anul este suficient de înaintat încât să putem vedea cum l-am trăit, dar mai avem încă câteva luni în față. Nu e nici început, nici sfârșit. Și tocmai de aceea mi se pare un moment foarte bun să ne oprim puțin și să ne uităm în urmă.

M-am gândit mai mult la asta după ce am citit zilele trecute un articol despre Freud și vacanțele lui de vară. Freud obișnuia să își întrerupă practica pentru o perioadă destul de lungă, uneori din iulie până spre sfârșitul lui septembrie. Mentorul meu, Wes Wingett, la fel, încetează activitatea și oprește orele de supervizare.

Mi-a plăcut ideea nu pentru că ar trebui să dispărem cu toții trei luni de la muncă — deși nu sună rău — ci pentru că pauza făcea parte din ritmul muncii. Nu era ceva ce îți permiteai după ce terminai tot. Era parte din proces.

Și cred că aici noi ne-am îndepărtat destul de mult de ritmul acesta.

Chiar și vacanțele au devenit despre performanțe. Plecăm, vedem, vizităm, facem poze, avem liste cu restaurante și locuri în care trebuie să ajungem. Ne întoarcem și intrăm imediat înapoi în program. Uneori nici nu mai există acel timp în care să nu se întâmple mare lucru.

În mod paradoxal, luna aceasta am primit destul de multe mesaje de la oameni care vor să înceapă terapia. Oameni care nu se simt bine, care simt că au ajuns într-un punct în care trebuie să facă ceva, că vor să lucreze la ei, să înțeleagă niște lucruri, să scape odată de anxietatea aceea, de tiparul acela, de trauma aceea.

Și mi-am dat seama că există ceva foarte interesant și aici.

Pentru că până și vindecarea poate ajunge foarte ușor încă un lucru pe care vrem să îl facem bine.

Vreau să lucrez la mine. Vreau să rezolv asta. Vreau să scap de trauma asta. Vreau să nu mai reacționez așa.

Aud foarte des astfel de formulări în cabinet și, bineînțeles, înțeleg de unde vin. Când ceva doare, vrem să nu mai doară. Dar uneori mă întreb dacă nu aducem și în terapie aceeași grabă cu care facem restul lucrurilor din viața noastră.

Ca și cum suntem un proiect cu niște obiective de bifat.

Doar că psihicul nu funcționează întotdeauna așa. Și nici sistemul nostru nervos.

Uneori, înainte să schimbăm ceva, avem nevoie pur și simplu să observăm unde am ajuns.

Poate tocmai de aceea îmi place perioada asta a anului pentru reflecție mai mult decât ianuarie. Nu pentru rezoluții și nici pentru încă o listă cu lucruri de făcut. Ci pentru niște întrebări ceva mai simple.

Cum au fost, de fapt, ultimele opt luni pentru mine? Nu doar ce am făcut în ele.

Unde mi-a fost bine? Ce m-a obosit mai mult decât vreau să recunosc? Ce am tot amânat? Ce mi-a lipsit? Cu cine m-am simțit aproape? Ce parte din viața mea a primit foarte mult din mine și ce parte a rămas undeva pe margine?

Și mai ales: dacă aș continua până la sfârșitul anului exact în ritmul în care am trăit până acum, mi-ar fi bine?

Cred că este o întrebare mult mai interesantă decât „ce obiective mai am pentru anul acesta?”.

Pentru că uneori răspunsul nu este că trebuie să mai adăugăm ceva. Uneori avem nevoie să scoatem.

Să muncim puțin mai puțin. Să nu mai încercăm să rezolvăm totul imediat. Să lăsăm o relație să primească mai mult timp. Să dormim. Să stăm prin grădină. Să ne vedem cu oamenii cu care ne este bine. Să avem și zile în care nu devenim o versiune mai bună a noastră.

Mi se pare că am ajuns atât de obișnuiți cu ideea de dezvoltare personală încât uneori uităm că nu orice perioadă din viață trebuie folosită pentru creștere. În natură există și perioade de creștere, și perioade de recoltă, și perioade în care aparent nu se întâmplă mare lucru.

Poate că avem nevoie și noi de toate.

Așa că anul acesta nu vreau să aștept ianuarie ca să mă uit în urmă.

Mi se pare că acum, când vara începe încet să se termine și înainte să intrăm din nou în ritmul acela foarte cunoscut al toamnei, există o fereastră bună pentru asta.

Nu neapărat să decidem ce facem mai departe.

Ci să vedem mai întâi unde suntem.

Și poate să ne adunăm puțin puterile înainte să pornim din nou.

Să aveți un sfârșit de vară cu puțin mai mult spațiu și mai puține lucruri de bifat. Știu, relaxarea e uneori mai greu de practicat decât pare. :)

Cu drag,

Denisa

​​​