Burnout-ul începe chiar din copilărie

Dragă Reader,

Nici nu mai știu cum să îi zic, burnout, epuizare emoțională, copleșire, oboseală cronică...însă cert este un lucru: îl trăim tot mai mulți și mai ales noi femeile, sunt afectate de fenomenul epuizării într-un paradox greu de explicat...suntem funcționale, reziliente, capabile să mutăm munții însă pe dinăuntru stoarse emoțional.

Așa am funcționat și eu ani de zile, așa a fost și mama mea toată viață și așa sunt și majoritatea femeilor care îmi calcă pragul în cabinet. Chiar săptămâna asta am auzit din nou de la o clientă nouă, „dar eu sunt foarte rezilientă...chair pot duce foarte mult...” problema nu este că nu putem duce, ci oare, de ce trebuie mereu să tot ducem câte ceva? care poate nu ne dorim sau nici nu este al nostru...și de ce atunci când nu mai vrem să mai ducem totul trebuie să se dăstrame în jurul nostru?

Aceste întrebări sunt cu multe dintre femeile cu care lucrez, care în repetate rânduri îmi spun cu lacrimi și disperare: „dacă nu sunt eu să țin totul se alege praful de toți”, spațiul terapeutic fiind singurul loc în care pot să nu mai fie puternice. Spațiul în care își permit să fie mai aproape de ele, de adevăratul lor sine.

Așa s-a născut și ideea mea de a ține un workshop pentru femeile care s-au săturat să fie mereu obosite, stresate și copleșite de treburi și nevoile celorlalți, femei care simt că perfecțiunea și dedicarea în muncă și orice este parte din felul lor de a fi. Femei care nu mai știu să iasă din ciclul acesta al epuizării și care se simt neînțelese și vinovate atunci când se odihnesc.

Burnout-ul este folosit aproape exclusiv în context organizațional, deși experiența în sine depășește cu mult spațiul profesional și se infiltrează în relații, în viața de familie și, mai ales, în felul în care ajungem să ne raportăm la noi înșine. Termenul, în schimb, este surprinzător de potrivit, pentru că descrie foarte fidel această senzație de ardere internă progresivă, în care dai constant din tine până când nu mai rămâne nimic coerent, nici în interior, nici în exterior, ci doar o formă de epuizare care începe să se vadă și în jurul tău, nu doar în tine.

Problema este că burnout-ul nu începe acolo unde îl recunoaștem, nu începe când ești deja epuizată sau când corpul începe să cedeze, ci mult mai devreme, într-o etapă care, paradoxal, este asociată cu implicarea, cu dorința de a face bine și cu sentimentul că, în sfârșit, lucrurile au sens. În acea perioadă în care ești prezentă, investită, atentă și dispusă să dai mai mult decât ți se cere, pentru că ceea ce faci contează pentru tine.

Și exact asta îl face atât de greu de detectat, pentru că nu te-ai ars din neatenție sau din lipsă de limite, ci dintr-un tip de loialitate care, de cele mai multe ori, nu este conștientizat și nici pus sub semnul întrebării.

Dacă ducem firul mai înapoi, devine destul de clar că acest tip de funcționare nu începe în viața adultă, nici în job și nici în relațiile de cuplu, ci într-o etapă mult mai timpurie, în care ai învățat, într-un fel sau altul, că nevoile tale nu au loc sau că exprimarea lor creează mai multă tensiune decât rezolvă. Nu neapărat pentru că nu a existat iubire, ci pentru că, de multe ori, părinții înșiși erau copleșiți și nu aveau resursele necesare pentru a conține emoțiile unui copil.

Un copil care ajunge în această poziție nu renunță la sine în mod conștient, ci se adaptează, dezvoltând strategii care funcționează pe termen scurt și care îi permit să rămână în relație și să reducă tensiunea din mediu. Învață să fie atent la ceilalți, să anticipeze, să nu încurce, să nu ceară prea mult și, treptat, să funcționeze ca și cum nu ar avea nevoie.

Aceste adaptări nu rămân însă limitate la copilărie, ci se transformă într-un mod de a exista, susținut de un set de credințe care încep să organizeze comportamentul adult:

mă voi ocupa de mine atunci când toți ceilalți sunt bine
valoarea mea este dată de cât ofer
dacă nu dau maxim, nu este suficient
este normal să dau mai mult decât primesc
nevoile mele creează probleme, nu soluții
am un loc printre ceilalți doar dacă sunt utilă

Aceste credințe nu sunt doar idei abstracte, ci se văd foarte concret în felul în care trăiești: în dificultatea de a spune nu fără vinovăție, în tendința de a prelua mai mult decât îți revine, în incapacitatea de a te opri chiar și atunci când simți că ai ajuns la limită.

În mod interesant, unul dintre cele mai revelatoare momente apare atunci când te gândești la „timp pentru tine”. Pentru multe femei, primul răspuns nu este relaxare sau ușurare, ci o formă subtilă de tensiune, pentru că „statul degeaba” a fost asociat, în mod repetat, cu lenea sau cu lipsa de valoare. În plus, în momentul în care activitatea se oprește, apare inevitabil contactul cu ceea ce a fost evitat mult timp: oboseală, emoții neprocesate, senzația de gol sau de dezorientare.

Continuarea, în care explic mai clar ce se întâmplă în sistemul nervos și de ce devine atât de dificil să te oprești chiar și atunci când știi că ai nevoie, o găsești aici pe blogul meu.

În workshopul despre epuizare emoțională, care are loc pentru prima oară joi, 26 martie ora 17:30 lucrăm exact pe aceste lucruri, dar nu la nivel de concept, ci practic, într-un mod aplicat care te ajută să îți înțelegi propriile mecanisme și să începi să le schimbi:

identificarea nevoilor reale, nu a celor „acceptabile”
clarificarea credințelor care te țin în supraimplicare
exerciții de reglare a sistemului nervos
strategii concrete prin care poți începe să ieși din acest ciclu

Nu este despre a face mai puțin în mod forțat și nici despre ideea generală de self-care, ci despre a învăța să funcționezi altfel, fără să te pierzi în proces.

Scrie-mi dacă ai întrebări sau dacă vrei să ne auzim la un telefon și să vezi dacă este potrivit pentur tine.

Cu drag,

Denisa

​​​